„Cură athonită”: ce înveți despre tine într-o călătorie pe Muntele Athos. Impresii după o experiență unică între monahi, istorie și liniștea absolută

În iulie 2025, am organizat un pelerinaj tematic în Muntele Athos. A fost o experiență intensă, care mi-a pus la încercare nu doar rezistența fizică, ci și liniștea sufletului. Iată câteva impresii „la cald”, dar și gânduri care s-au sedimentat după întoarcere.

Pentru cei interesați de spiritualitate, istorie și cultură, o incursiune în Republica Monahală a Muntelui Athos poate deveni cu ușurință o experiență de neuitat. Beneficiile unei asemenea excursii (sau, după intenție, pelerinaj) sunt de neprețuit atât pentru minte, cât și pentru suflet, întrucât aceste două componente ale ființei umane sunt antrenate într-un exercițiu de retragere din tăvălugul lumii și de întoarcere la sine și, totodată, de călătorie într-un timp despre care, astăzi, putem afla mai degrabă din cărțile de istorie și filmele documentare.

Înainte de a reda experiența mea în Muntele Athos, alături de o grupă extraordinară, aș dori să-mi exprim impresia de ansamblu, la o zi după încheierea călătoriei. În primul rând, vizitarea Muntelui Athos nu se încadrează în tiparele unui concediu clasic. Dimpotrivă, fiecare zi – de la plecare până la întoarcere – a fost epuizantă. Fiecare răsărit de soare ne-a găsit în biserică, la Sfânta Liturghie, iar în timpul zilelor toride am vizitat cât mai multe mănăstiri (aproximativ 12 din 20 de mănăstiri). Seara ne întorceam la cazare epuizați, atât din cauza arșiței, cât și a „bagajului” cultural și spiritual cu care intram în contact la fiecare mănăstire.

Deși marea este pretutindeni, scăldatul și vestimentația lejeră – precum pantalonii scurți și tricoul – nu sunt permise în Sfântul Munte. Astfel, disconfortul termic din timpul verii devine o povară pe care fiecare pelerin trebuie să o suporte cu stoicism. Pentru viețuitorii monahi, această lipsă a confortului nu este altceva decât o probă a renunțării, chiar și la cele mai firești plăceri lumești. Căci ce poate fi mai ispititor decât o baie răcoritoare în mare, într-o zi în care temperaturile ating aproape patruzeci de grade?

De asemenea, mănăstirile nu dispun – așa cum se întâmplă în aproape toate abațiile catolice din Occident – de cafenele sau restaurante unde să-ți poți trage sufletul ori să guști din specialitățile culinare locale. Ceea ce oferă, uneori, doar unele mănăstiri, este o primire simplă, dar plină de căldură: un pahar cu apă rece și o bucățică de loukoumi, desertul lor tradițional, asemănător cu ceea ce în limba română se numește „rahat”.

Și, până la urmă, în ciuda experienței intense și epuizante de călătorie, care sunt beneficiile unei astfel de aventuri? Ei bine, eu aș înlocui sintagma „călătorie în Sfântul Munte” cu cea de „cură athonită”. Curele sunt, în general, obositoare, presupun proceduri relativ simple, neinvazive, care – pe moment – te fac să te întrebi dacă nu puteai face același lucru și „acasă”, într-o formă mai comodă, fără să călătorești. Doar că, în cazul curelor, beneficiile apar după scurgerea unui oarecare timp. Așa este și în cazul Sfântului Munte Athos: după plecare și recuperarea din deficitul acut de somn și din cel termic, gândul la locurile, poveștile și rugăciunile din liniștea Athosului se sedimentează în minte și în suflet.

Am simțit că am redescoperit puritatea resursei spirituale, cea care îi face pe mulți oameni să-și regăsească sensul vieții și să depășească greutăți care, la un moment dat, păreau de nedepășit. De asemenea, liniștea athonită e molipsitoare și te însoțește încă de la plecare; pilda călugărilor bătrâni care își îndeplinesc ascultarea cu capul plecat, în duh de rugăciune, siluetele lor ascetice, chipurile senine, duhul creștin al iubirii dezinteresate față de oaspeți – toate acestea sunt dătătoare de sens pentru omul deprins să nu mai aibă încredere în semenii săi și prins în centrifuga egoismului și a intereselor proprii.

Toate aceste experiențe reprezintă „cadoul” pe care fiecare călător în universul athonit îl primește în desaga sufletului. Ele creează imaginea unei umanități îmbunătățite, a unei alternative la lume, a unui refugiu în care poți reveni oricând simți nevoia redescoperirii frumuseții viețuirii omenești – și care, până la urmă, te face să te întrebi: „Eu oare când voi reveni pe acest munte minunat?”. Drept dovadă, am cunoscut oameni care erau în Sfântul Munte și pentru a zecea oară și își propun să revină an de an.

Dacă ești în căutarea unei experiențe care te scoate din cotidian și te aduce mai aproape de tine însuți, Muntele Athos poate fi răspunsul. Vrei să afli cum poți merge și tu? Scrie-mi!