Viena de altădată – capitala a rafinamentului european
“Orașul se tot mărise de-a lungul secolelor, dezvoltându-se organic din nucleul inițial, și ajunsese destul de dens populat, cu cele două milioane ale sale, ca să poarte tot luxul și bogăția unei metropole, dar fără să fie atât de disproporționat încât să se rupă de natură, așa cum e cazul Londrei sau New Yorkului. Ultimele case i se oglindeau în apele maiestuoase ale Dunării sau priveau departe în largul șesului, sau se pierdeau printre grădini și ogoare, sau se cățărau pe colinele domoale până spre poalele împădurite ale Alpilor. Nici nu-ți dădeai seama unde se sfârșea Viena și începea natura, una se contopea cu cealaltă firesc și spontan. În interior simțeai de fiecare dată cum crește orașul, aidoma unui copac care adaugă inel după inel; iar nucleul vital și prețios nu mai era înconjurat de vechile ziduri de cetate, ci de Ring, cu casele lui solemne. În interior vechile palate ale curții și ale nobilimii își spuneau povestea lor de piatră; aici la Lichnowsky cântase Beethoven, acolo la Esterhazy fusese Haydn în vizită, când la vechea universitate răsunase pentru prima dată Creațiunea lui, Hofburgul văzuse generații de împărați, Schönbrunnul îl văzuse pe Napoleon, în domul Sf. Ștefan prinții reuniți ai creștinătății aduseseră, în genunchi, rugăciune de mulțumire pentru izbăvirea Europei de turci, universitatea adăpostise între zidurile ei nenumărați savanți. În timpul acesta se ridica mândră și somptuoasă noua arhitectură, cu bulevarde strălucitoare și magazine luxoase. Dar aici vechiul nu se disputa cu noul mai mult decât piatra cioplită cu natura virgină. Era minunat să trăiești aici, în acest oraș care primea cu ospitalitate tot ce era străin și se dăruia pe sine cu plăcere; în ambianța lui senină, inspiratoare de mari elanuri, ca aceea a Parisului, viața putea fi gustată într-un chip mai firesc. Viena era, se știe, un oraș îndrăgostit de viață, căci ce însemnează cultura altceva decât arta de a extrage din materia grosieră a vieții ce are ea mai fin, mai delicat și mai subtil? Cu un gust rafinat în chestiuni culinare, foarte amator de un vin bun, de o bere proaspătă, de prăjituri și torturi delicioase, vienezul era pretențios și în privința unor lucruri mai subtile. A face muzică, a dansa, a juca teatru, a conversa, a avea o conduită amabilă și de bun-gust aveau aici valoarea unei arte deosebite. Ponderea cea mai mare în viața individului și în viața publică nu o aveau nici problemele militare, nici cele politice, nici cele comerciale; dimineața, când citea ziarul, vienezul de rând își arunca prima privire nu asupra dezbaterilor din parlament sau a evenimentelor de pe arena internațională, ci asupra repertoriului teatrului, care avea în viața publică o importanță greu de înțeles pentru alte orașe. Căci teatrul imperial, Burgtheaterul, era pentru vienezi, pentru austrieci, mai mult decât o simplă scenă pe care evoluau actorii, era microcosmosul care oglindea macrocosmosul, imaginea multicoloră în care societatea se contempla pe ea însăși, unicul cortegiano adevărat al bunului-gust. Pentru spectator, artistul de la teatrul Curții era un model în privința modului de-a se îmbrăca, de-a păși într-un salon, de-a conversa, de-a alege cuvintele corespunzătoare poziției unui om de bun-gust sau de-a le evita pe cele care nu corespundeau acestei cerințe; scena nu era pur și simplu un loc de amuzament, ci ghidul vorbit și interpretat al bunelor maniere, al exprimării corecte, și un nimb de respectabilitate aureola până și lucrurile care aveau o cât de vagă legătură cu teatrul imperial. Președintele guvernului, magnatul cel mai bogat puteau să se plimbe pe străzile Vienei fără ca cineva să se întoarcă după ei; dar un actor de la curtea imperială, o cântăreață de operă erau recunoscute de orice vânzătoare, de orice birjar; noi, copiii, ne făleam ori de câte ori aveam ocazia să povestim cum am trecut pe lângă unul sau altul din ei (pozele și autografele lor le colecționa fiecare dintre noi), iar acest cult aproape religios mergea așa de departe, încât se extindea chiar și asupra celor din jurul persoanei în chestiune. Frizerul lui Sonnenthal, birjarul lui Josef Kainz erau persoane respectabile, pe care lumea le invidia în secret; tinerii domnișori erau mândri să-și comande haine la același croitor. Orice jubileu, orice înmormântare a unui mare actor lua proporții care eclipsau toate evenimentele politice. A-ți vedea o piesă pusă în scenă la Burgtheater era visul suprem al oricărui scriitor vienez, pentru că aceasta echivala cu un fel de înnobilare pe viață și-ți aducea o serie de avantaje și onoruri, ca bilete gratuite pentru tot restul vieții, invitații la toate ceremoniile oficiale; ajungeai să fii invitat chiar și la unul din palatele imperiale.”
Fragment din Stefan Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui european, traducere din germană de Ion Nastasia, Humanitas, București, 2012, 27-30.
*
Vrei să descoperi rafinamentul Vienei de altădată, savoarea gustului vienez și noblețea prezenței românești în inima Europei? Atunci vino cu mine în această călătorie unică – un program dedicat Vienei neștiute, văzută prin ochii culturii și ai sufletului românesc.