Viena românească, la pas

PASUL 01

Crucea moldavă

Românii împărtășesc împreună cu austriecii narativul istoric a luptei împotriva Imperiului Otoman. De-a lungul veacurilor, Viena a trecut prin două asedii otomane, respingându-le de fiecare dată. Fiind cel mai vestic oraș european asediat de turci și, totodată, poarta de intrare spre Europa Centrală, rezistența Vienei a fost percepută ca eroică și salvatoare pentru întreaga creștinătate europeană.

Primul asediu a avut loc în 1529, la trei ani după devastatoarea înfrângere a nobilimii maghiare de la Mohács, pe vremea împăratului Ferdinand I de Habsburg, oștile otomane fiind conduse de însuși sultanul Suleiman Magnificul. Întrucât alături de turci a luptat și regele maghiar și principele Transilvaniei, Ioan Zápolya, aliat cu sultanul, este posibil ca și Petru Rareș, voievodul Moldovei, să fi participat la asediu cu un contingent de trupe moldovenești în calitate de aliat al regelui Ioan Zápolya.^[1]

Al doilea asediu a avut loc în anul 1683, pe vremea sultanului Mehmed al IV-lea și a împăratului habsburgic Leopold I. În prima parte a anului 1683, știri îngrijorătoare au ajuns la Viena: Marele Vizir Kara Mustafa, în fruntea unei armate de 300.000 de soldați, pornește din Adrianopole, străbătând Balcanii și Ungaria cucerite, cu scopul de a cuceri Viena. Împăratul habsburgic Leopold I a încredințat comanda trupelor sale prințului Carol al V-lea de Lothringen și a părăsit Viena împreună cu familia sa și o parte din populație, fapt ce i-a demoralizat pe cei rămași să apere orașul. Viena rămâne singură în fața otomanilor, cu o armată net inferioară. Apărarea Vienei număra 11.000 de soldați și 6.000 de apărători civili.

Printre trupele aduse în vara acestui an de marele vizir Kara Mustafa în fața Vienei se aflau și 12.000 de oșteni ai lui Șerban Cantacuzino, voievodul Țării Românești, ai lui Gheorghe Duca, voievodul Moldovei, și ai lui Mihai Apafi I, principele Transilvaniei. Oastea română a fost instalată inițial pe flancul drept, apoi, în ziua bătăliei, pe flancul stâng, în pădurea Gatterhölzl, în partea de sud-vest a Vienei. Voievodul Șerban Cantacuzino a ordonat aici ridicarea unei cruci din lemn de stejar, înaltă de 5 metri, la care preoții țineau slujbe, rugându-se pentru biruință. Tot în acest loc, conducătorii români țineau sfaturi de taină, încercând să ajute trupele austriece cu informații prețioase despre organizarea și planurile turcilor. O copie a crucii originale, precum și bustul voievodului Constantin Cantacuzino pot fi vizitate astăzi la adresa: Betty-Roose-Weg 1, Ecke Arnsburggasse 3, 1120 Wien.

Pe data de 13 iulie 1683, primele trupe otomane au apărut în fața Vienei, iar în trei zile au realizat încercuirea completă a orașului, instalând 25.000 de corturi. Marele vizir și-a stabilit cortul în Sankt Ulrich, în actualul sector 7 al capitalei austriece. Direcția principală de atac a fost „Burgbastei” și „Löwelbastei”. În august, turcii au reușit să provoace o breșă de 11 metri în revelinul „Burgbastei”-ului, iar pe 3 septembrie, bastionul a căzut în mâinile asediatorilor. Situația devenise critică. Pe 6 septembrie, turcii au creat o breșă de 12 metri în „Löwelbastei”. Pe aici au încercat să pătrundă în cetate, dar au fost respinși cu ultimele puteri.

Armata eliberatoare a sosit pe 9 septembrie, iar trei zile mai târziu a început atacul dinspre înălțimile Vienei (Kahlenberg și Leopoldsberg), în trei coloane: pe stânga, trupele conduse de Carol de Lothringen, avându-l în rândurile lor pe tânărul Eugen de Savoia; pe centru, trupele din Bavaria, Saxonia, Franconia și Șvabia; iar pe dreapta, Ioan al III-lea Sobieski, cu celebrii săi cavaleri. În același timp, trupele din cetate au lansat și ele un atac. Deznodământul luptei: turcii au fost înfrânți, s-au retras în panică, lăsând totul în urma lor. Viena a rezistat și de această dată!

Consecințele înfrângerii au fost devastatoare pentru otomani. Comandantul oștilor asediatoare, Kara Mustafa, a fost executat prin sugrumare în cetatea Belgradului, la 25 decembrie 1683. Din acest moment începe declinul puterii Imperiului Otoman în Europa Centrală: armata turcă este înfrântă succesiv de cea habsburgică și împinsă înapoi în Balcani, pierzând Budapesta (1686) și Belgradul (1688). Conflictul se încheie prin Pacea de la Karlowitz (1699), prima pace favorabilă Habsburgilor, după care Transilvania intră în sfera lor de influență. Câțiva ani mai târziu, prin Pacea de la Passarowitz (1718), austriecii preiau, dintre teritoriile României de astăzi, Banatul (1716) și Oltenia (1718).

Din tunurile capturate de la turci a fost turnat cel mai mare clopot al Vienei, Die Pummerin, așezat în turnul Catedralei Sfântul Ștefan din centrul orașului. Tot din această perioadă provine și legenda apariției primei cafele la Viena. Pe unul dintre zidurile Bisericii poloneze de pe Kahlenberg se află astăzi o placă comemorativă care amintește de contribuția armatei române la lupta de despresurare a Vienei.

^[1] Ioan Aurel Pop / Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, ed. a II-a, Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, 2016, p. 100.

PASUL 02

Bustul voievodului Șerban Cantacuzino

Șerban Cantacuzino (1640–1688), domn al Țării Românești între 1678 și 1688, este comemorat la Viena pentru rolul său în contextul asediului din 1683, atunci când oastea sa, deși aflată formal în tabăra otomană, nu a luat parte activ la luptele de cucerire a capitalei. Tradiția istorică central-europeană consemnează atitudinea sa prudentă și favorabilă cauzei creștine: Șerban Cantacuzino și-a ferit trupele de confruntare directă, ar fi limitat sprijinul dat armatei otomane, iar unele surse sugerează chiar că a transmis informații taberei habsburgice. Pentru Viena, el rămâne un principe creștin care, în condiții vitrege, a ales, pe cât a putut, să nu lupte împotriva fraților de credință, apărătorii orașului.

După înfrângerea otomană, el a încercat apropierea diplomatică de Imperiul Habsburgic, intuind o posibilă cale de eliberare de sub dominația otomană. Demersurile sale au fost continuate mai târziu de Constantin Brâncoveanu.

În plan intern, domnia sa a fost marcată de reforme fiscale care au redus abuzurile și au ameliorat situația țăranilor, de modernizarea economiei și de stimularea agriculturii și meșteșugurilor. Este amintit și pentru introducerea sistematică a culturii porumbului (mălaiului) în Țara Românească. Totodată, a rămas un important ctitor de lăcașuri de cult, ridicând și refăcând numeroase biserici și mănăstiri, între care se remarcă Mănăstirea Cotroceni.

Moștenirea sa culturală culminează cu Biblia de la București (1688), prima traducere completă a Sfintei Scripturi în limba română, în alfabet chirilic, tipărită sub patronajul său. Această operă a avut un rol decisiv în consolidarea limbii române.

Bustul său de la Viena onorează, așadar, mai ales prezența sa pe câmpul de luptă în 1683, când alegerea sa de a nu sprijini invadatorul turc a fost percepută drept un gest de loialitate față de creștinătate și de respect față de Apusul creștin. Acțiunile lui i-au determinat pe istorici să îl considere de partea învingătorilor și să îi atribuie o contribuție indirectă la despresurarea orașului. O plăcuță comemorativă de pe Biserica Sfântul Iosif de pe Kahlenberg pecetluiește acest fapt prin cuvintele: „În memoria soldaților români care în anul 1683 la despresurarea Vienei au contribuit la salvarea orașului”.

„În memoria soldaților români care în anul 1683 la despresurarea Vienei au contribuit la salvarea orașului.” — plăcuță comemorativă pe Biserica Sfântul Iosif de pe Kahlenberg

PASUL 03

Vlad Țepeș în tabloul Răstignirii, Biserica Maria am Gestade

În centrul Vienei, aproape de Donaukanal, se află cel mai vechi lăcaș vienez închinat Maicii Domnului (1394). În interior, pășind spre altar pe partea dreaptă, se păstrează un tablou medieval, pe al cărui revers se găsește o reprezentare a Răstignirii Mântuitorului — în care, pentru noi, românii, atrage atenția chipul voievodului Vlad Țepeș.

Fiul lui Vlad Dracul și descendent din neamul lui Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș a domnit în Țara Românească între 1456–1462 și din nou în 1476. După campania antiotomană din 1462 și celebrul atac de noapte de la Târgoviște, a fost îndepărtat de pe tron de fratele său Radu cel Frumos și a căutat sprijinul regelui Matei Corvin. În loc de ajutor, acesta l-a arestat — la Visegrád, apoi la Wiener Neustadt, unde a rămas în captivitate până în 1475.

Din această perioadă datează mai multe reprezentări artistice ale domnitorului în spațiul austriac (cea mai faimoasă, la Castelul Ambras din Innsbruck). Tabloul de la Maria am Gestade, datând din jurul anului 1460, îl prezintă pe Vlad ca martor la scena Răstignirii. Apare distinct, cu o căciulă împodobită cu perle — detaliu care îi sugerează rangul princiar.

Prezența sa într-o scenă religioasă nu e întâmplătoare: pentru Europa Centrală, voievodul valah era perceput simultan ca apărător al creștinătății împotriva otomanilor și ca un voievod creștin de o cruzime ieșită din comun. Tabloul exprimă această ambivalență — fascinația Europei pentru figura sa controversată — și constituie probabil cea mai veche urmă românească în Viena.

PASUL 04

Catedrala Sfântul Ștefan — icoana Maicii Domnului „Crăiasa Ardealului”

Cea mai vizitată biserică din Viena, începută în 1137 și devenită spațiul în care Habsburgii au fost încoronați, s-au căsătorit și au fost îngropați. Aici s-au trăit momentele esențiale ale dinastiei.

În interior se păstrează o icoană de tradiție românească: Maica Domnului „Crăiasa Ardealului”, pictată în secolul al XVII-lea de iconograful transilvănean Ștefan Pop. Icoana, cunoscută și ca „Îndrumătoarea”, a ajuns la Viena în 1697 la cererea împăratului Leopold I, după minunea lăcrimării din 14 noiembrie 1696, petrecută la Pócs (nordul Ungariei).

Stilistic, icoana este înrudită cu cea de la Nicula — ambele aparținând tradiției iconografice ardelenești cultivate la Mănăstirea Moisei. Din acest motiv, icoana de la Nicula și cea din Catedrala Sfântul Ștefan sunt considerate „icoane-surori”.

Impresia puternică pe care această catedrală o lăsa asupra vizitatorilor se regăsește în relatările călătorilor români din secolul al XIX-lea — Codru Drăgușanu, Dinicu Golescu — care au consemnat cu admirație monumentalitatea și rafinamentul ei arhitectural.

PASUL 05

Cartierul grecesc — Biserica „Sfânta Treime” și capela „Sfântul Gheorghe”

În trecut, Viena era structurată și după criterii religioase și etnice. Evreii aveau propriul lor cartier, la fel și diferitele comunități catolice. Ortodocșii răsăriteni — greci, sârbi, aromâni și români — își aveau zona lor de întâlnire în jurul străzii Fleischmarkt, unde funcționau bisericile comunităților orientale. De regulă, atunci când ajungeau la Viena, românii ortodocși — fie din Principatele Române, fie din Transilvania aflată atunci în cadrul Imperiului Habsburgic — veneau aici pentru slujbe, găzduire și sprijin comunitar. Românii transilvăneni greco-catolici, spre deosebire de cei ortodocși, frecventau zona Colegiului „Sfânta Barbara”, unde se aflau atât biserica lor, cât și colegiul teologic și academic în care studiau tinerii români uniți. De reținut este că aceste două zone — Fleischmarkt și Colegiul „Sfânta Barbara” — se învecinează, astfel că cele două sfere ale gândirii românești s-au format, practic, în proximitate nemijlocită. Ea rămâne cea mai veche biserică ortodoxă de pe teritoriul actual al Austriei și un reper al prezenței ortodoxe balcanice și românești la Viena.

Începuturile comunității ortodoxe din Viena se leagă de Frăția Ortodoxă Greacă „Sfântul Gheorghe”, fondată după asediul din 1683 de grecii cu cetățenie otomană, care săvârșeau slujbele în mici capele amenajate în case particulare, deoarece ortodocșii (ca și alte minorități religioase) nu aveau atunci dreptul de a construi biserici vizibile dinspre stradă; abia în 1723, Frăția a deschis, cu sprijinul — deja faimosului — prinț Eugen de Savoia și prin privilegiul împăratului Karl al VI-lea de Habsburg (1711–1740), prima capelă ortodoxă din Viena, loc de slujire important pentru toți ortodocșii din Imperiul Habsburgic, inclusiv pentru români, funcționând mai întâi în Dempfingerhof (Seitenstettengasse 4, 1010 Wien) și apoi în Steyrerhof (Griechengasse 3, 1010 Wien), zonă în care aveau să se întâlnească, în secolele următoare, români ardeleni, negustori aromâni și cărturari trecuți prin capitala imperială; în 1803, Georg Johann Ritter von Karajan a donat confraternității două case din Griechengasse, care, fiind unite, au permis ridicarea actualei Biserici Ortodoxe „Sfântul Gheorghe” (1803–1806), prima biserică ortodoxă construită la Viena, finalizată în 1806, renovată apoi în 1898 — prin generozitatea aromânului Nicolae Dumba — și din nou în 2015–2016, prin purtarea de grijă a mitropolitului grec Arsenios Kaldamaris.

Fraternitatea Ortodoxă Greacă „Sfânta Treime” a fost fondată în 1787 de grecii cu cetățenie austriacă. În același an, comunitatea a achiziționat o casă în Fleischmarkt 13 (1010 Viena), transformată apoi în biserică de arhitectul Peter Mollner (1732–1801). Fraternitatea a primit privilegii imperiale de la împărații Iosif II (1787) și Francisc II (1796). Biserica a fost renovată în 1833 și din nou între 1856–1858, lucrări finanțate în mare parte de baronul Simon von Sina (1810–1876), membru al renumitei familii de aromâni Sina, bine cunoscută și în spațiul românesc. Arhitectul Theophil von Hansen (1813–1891) a realizat fațada și turla în stil neo-bizantin, motiv pentru care vienezii au numit clădirea „Das goldene Haus” („Casa de Aur”). O restaurare amplă a fost efectuată între 1989 și 1993. Biserica Sfintei Treimi a fost un loc important și pentru românii din Imperiul Habsburgic. Aici au trăit și lucrat personalități apropiate spațiului românesc, iar prin activitatea școlilor grecești din Viena — frecventate de aromâni și în contact cu românii ardeleni aflați la studii — s-a creat un mediu cultural comun balcano-ortodox. Ori de câte ori ajungea la Viena, mitropolitul Andrei Șaguna obișnuia să slujească în această biserică. Tot aici a participat și la lucrările sinodului ortodox provincial din 1848. De asemenea, pragul bisericii a fost trecut de numeroși români ortodocși aflați la studii în Viena, între care se numără Eminescu, Slavici și alți membri ai societății „România Jună”. Este important de subliniat că această biserică era locul de închinare al tuturor națiunilor ortodoxe balcanice; românii, de pildă, neavând un alt lăcaș de cult în afară de cele grecești existente la acea vreme.

Strada îngustă care leagă cele două biserici ortodoxe – aflate una de cealaltă la doar câteva zeci de metri – Griechengasse, trece prin fața celui mai vechi restaurant vienez, Griechenbeisl, cu funcționare neîntreruptă din 1447. Merită o oprire aici, în locul în care au poposit odinioară Mark Twain, Beethoven, Mozart, Luciano Pavarotti și mulți alții. Tot de aici pornește și legenda lui „Der liebe Augustin”, menestrelul vienez care, după ce a căzut beat și a fost aruncat de gunoieri într-o groapă cu victime ale ciumei (sec. XVII), a supraviețuit în chip miraculos, devenind simbol al norocului și al puterii de a trece prin încercări – o poveste cunoscută de orice copil vienez. La intrarea în restaurant se poate vedea și astăzi o reprezentare a „gropii ciumei”, cu o păpușă care îl înfățișează pe cântărețul ambulant Augustin. Înaintând în incinta localului, pe partea stângă se poate observa o ghiulea turcească zidită în perete, datând din vremea primului asediu al Vienei din 1529.

Printre românii de seamă care au locuit în zona Fleischmarkt, fără pretenția de a fi exhaustivi, îi enumerăm pe Mihai Viteazul, care a stat aici între 12 ianuarie și 14 februarie 1601, la intersecția Fleischmarkt 1 / Rotenturmstraße, în hanul cunoscut sub numele „Gasthof zum Goldenen Hirschen”. Un alt nume important este Tudor Vladimirescu, eroul revoluției din 1821, care petrece șase luni la Viena pentru chestiuni juridice de moștenire. El locuiește pe Fleischmarkt nr. 21, din iunie până în decembrie 1814, perioadă în care intră în contact cu Eteria și depune jurământul acestei organizații. Fleischmarkt nu a fost însă doar un loc unde au locuit români, ci – datorită bisericilor ortodoxe din apropiere – un spațiu frecventat de numeroși călători români, misiuni diplomatice, oameni politici și negustori. Carol de Hohenzollern poposise în Fleischmarkt, în casa lui Gh. Popovici, în drumul său spre București.

***

Viena a fost, de-a lungul secolelor, un loc de trecere, refugiu sau misiune diplomatică pentru numeroși voievozi români. Printre cei care au poposit aici se numără Petru Cercel (1575) și Petru Șchiopul (1592), urmați de Mihai Viteazul, care a locuit între 12 ianuarie și 14 februarie 1601 la Gasthof „Zum Goldenen Hirschen”, la colțul Rotenturmstraße 1 / Fleischmarkt 1. Radu Ștefan și-a petrecut în Viena ultimii ani, până la moartea sa din 1620, iar Gheorghe Ștefan se află documentat aici în anul 1660. În 1670, Grigore Ghica este menționat la hanul „Zum Goldenen Greif” din zona Rabensteig 8 / Franz-Joseph-Kai 8. În epoca modernă, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trăit în exil la Viena între 1867 și 1870, pe Billrothstraße, în districtul 19.

PASUL 06

Colegiul „Sfânta Barbara” — Școala Ardeleană la Viena

Prin încheierea Tratatului de la Karlowitz (1699), Transilvania trece sub stăpânire habsburgică, după ce vreme de aproximativ un secol și jumătate funcționase ca principat autonom aflat sub suzeranitate otomană. Odată cu instaurarea administrației vieneze, provincia devine și un spațiu misionar important pentru iezuiți, chemați să revigoreze catolicismul într-un teritoriu marcat de Reformă și de pluralitate confesională. În contextul aspirațiilor românilor de a obține un statut juridic și politic comparabil cu al celorlalte „națiuni privilegiate” ale Transilvaniei și al promisiunilor Curții vieneze că aceste drepturi vor fi acordate în urma unirii cu Biserica Romei, mitropolitul Atanasie Anghel semnează în 1700 actul unirii, marcând apariția Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică).

După semnarea documentului, Atanasie Anghel călătorește la Viena, unde este confirmat și re-hirotonit conform rânduielii Bisericii Romano-Catolice. Locul exact al ceremoniei nu este cunoscut, însă este plauzibil ca aceasta să fi avut loc fie în Biserica Iezuită din complexul Vechii Universități din Viena, fie în capela Sfânta Anna, aflată tot în grija iezuiților la acea dată.

Deși unirea a fost acceptată doar de o parte a clerului și credincioșilor ortodocși transilvăneni — aspect intens dezbătut în istoriografie —, ea a creat premisele formării unei elite greco-catolice cultivate în mediul occidental. Biserica Greco-Catolică a adus contribuții esențiale atât în cultura română, prin formarea Școlii Ardelene, cât și în lupta transilvănenilor pentru dobândirea drepturilor egale cu celelalte națiuni:

Cultural

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, clerici și tineri intelectuali sunt trimiși la studii în afara Transilvaniei, iar Viena devine centrul cel mai influent al formării lor. Sub domnia împărătesei Maria Tereza, Colegiul „Sfânta Barbara” este reorganizat și destinat explicit pregătirii tinerilor greco-catolici din întreg Imperiul Habsburgic. Iconostasul bisericii colegiului, pictat de Efrem Micu, constituie și astăzi o mărturie vizuală a prezenței românești. Aici ajung Samuil Micu (1745–1806), Gheorghe Șincai (1754–1816), Petru Maior (1761–1821), Ioan Budai-Deleanu (1760–1820) și numeroși alți tineri ardeleni, care, în contact direct cu iluminismul vienez, pun bazele „Școlii Ardelene”. Această mișcare intelectuală, formată preponderent din cărturari greco-catolici educați la Viena, joacă un rol decisiv în integrarea culturii române în spațiul valoric al Europei Centrale. Prin activitatea lor științifică, filologică și istoriografică, precum și prin întoarcerea lor în Transilvania, ideile moderne europene pătrund, pentru prima dată, în straturile sociale românești, contribuind la afirmarea unei identități culturale și naționale articulate.

În calitate de episcop greco-catolic, Grigore Maior (1715–1785), el însuși student la Viena între 1745–1752, a sprijinit decisiv formarea intelectuală a tinerilor ardeleni, trimițându-i la studii superioare în capitala imperială. Prin sprijinul său direct au ajuns la Viena Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior (fără legătură de rudenie cu episcopul) și Ioan Budai-Deleanu, viitorii corifei ai Școlii Ardelene. În 1780, Samuil Micu publică Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, prima gramatică modernă a limbii române scrisă cu alfabet latin, lucrare la a cărei editare contribuie și Gheorghe Șincai. Cu un an înainte tipărește Carte de rogacioni (Viena, 1779), prima carte de rugăciuni românească imprimată integral cu caractere latine, marcând începutul tranziției culturii române de la scrierea chirilică la alfabetul latin, folosit până astăzi. Gheorghe Șincai elaborează, în timpul studiilor sale vieneze (1773–1777), nucleul monumentalei Hronica românilor și a mai multor neamuri, finalizată în 1811, lucrare fundamentală pentru afirmarea identității istorice a românilor. Ioan Budai-Deleanu redactează tot la Viena primele versiuni ale epopeii Țiganiada, capodoperă a spiritului critic și satiric iluminist. Petru Maior publică în 1812, la Viena, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, lucrare-cheie în articularea teoriei continuității românești în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Politic

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, românii din Transilvania nu primiseră încă drepturile sociale și politice care le fuseseră promise odată cu acceptarea unirii cu Roma. În cadrul sistemului medieval al Unio Trium Nationum („Unirea celor trei națiuni”), doar maghiarii, sașii și secuii erau recunoscuți ca națiuni politice, beneficiind de reprezentare, privilegii și acces la funcții administrative. Românii – în ciuda faptului că erau majoritari – erau considerați o națiune tolerată, lipsită de participare politică și de recunoaștere juridică, cu toate consecințele sociale și instituționale care decurgeau de aici.

În contextul eforturilor de obținere a drepturilor românilor din Transilvania se remarcă episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein. Pentru a-și susține cauza a parcurs între 1730 și 1744 nenumărate drumuri la Viena, unde, în centrul politic al Imperiului, s-a învârtit în jurul Hofburgului. Cancelaria Aulică (Hofkanzlei), sălile de audiențe imperiale și clădirile administrative din Heldenplatz au fost spațiile în care episcopul a depus memorii, a negociat și a pledat în mod neobosit pentru recunoașterea românilor ca națiune politică. În cele din urmă, opoziția nobilimii transilvănene și tensiunile politice tot mai acute au dus la oprirea sa la Viena, timp de patru ani (1744-1748), și, ulterior, la exilarea forțată la Roma, unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții, continuând totuși să corespondeze și să susțină de la distanță cauza românilor.

Cea mai importantă moștenire politică a episcopului Inocențiu Micu-Klein este redactarea și depunerea la Viena a celebrului Supplex Libellus Valachorum – primul program politic modern al românilor transilvăneni. Prin acest memoriu, înaintat Curții imperiale în 1744, episcopul solicita recunoașterea românilor ca națiune politică, egală în drepturi cu cele trei națiuni recunoscute ale Transilvaniei, precum și accesul lor la funcții publice, reprezentare în Dietă. Deși Supplex-ul nu a fost acceptat în acel moment, el a devenit documentul fondator al luptei românilor pentru afirmare politică și a influențat decisiv petițiile ulterioare, culminând cu Supplex-ul din 1791 al Școlii Ardelene.

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, redactat în 1791 de liderii Școlii Ardelene și prezentat Curții de la Viena în 1791 și 1792, reprezintă primul program politic coerent al românilor transilvăneni. Documentul, adresat împăratului Leopold al II-lea, solicita recunoașterea românilor ca națiune politică în Transilvania, alături de maghiari, sași și secui, precum și reprezentare în Dietă, acces egal la funcții publice, administrative și ecleziastice, îmbunătățirea condițiilor educaționale și eliminarea privilegiilor juridice ale celor trei națiuni recunoscute. Inspirat de principiile iluministe și de ideile drepturilor naturale, Supplex-ul formula, pentru prima dată, revendicări politice moderne în numele celei mai numeroase populații a principatului.

Deși petiția a fost examinată la Viena, Curtea imperială a evitat să o aprobe integral, iar Dieta Transilvaniei – dominată de națiunile privilegiate – a respins ferm solicitările românilor. O a doua petiție, Supplex II (1792), a reiterat revendicările, fără a obține însă rezultatul dorit. Cu toate acestea, Supplex Libellus Valachorum a devenit un document fundamental pentru formarea conștiinței naționale românești, influențând direct mișcările politice ale secolului al XIX-lea și devenind reperul major al luptei românilor transilvăneni pentru emancipare politică.

În concluzie, pentru turistul de astăzi, „Viena românească” a secolului al XVIII-lea se concentrează în două locuri esențiale: Colegiul „Sfânta Barbara”, unde s-a format Școala Ardeleană și unde tinerii cărturari români au intrat în contact cu iluminismul european, și ansamblul Hofburg, centrul puterii imperiale, unde Inocențiu Micu-Klein și, mai târziu, reprezentanții Școlii Ardelene au depus memorii și au pledat pentru drepturile românilor transilvăneni. Între formarea culturală de la „Sfânta Barbara” și lupta politică purtată în jurul Cancelariei Aulice, Viena devine astfel locul în care se nasc atât identitatea intelectuală modernă, cât și primele demersuri politice coerente ale românilor.

PASUL 07

Eminescu, Slavici și „România Jună” — studenții români la Viena

Sosirea lui Mihai Eminescu la Viena, în toamna anului 1869, îl găsește într-o capitală imperială aflată în plină efervescență culturală. Locuiește pe Porzellangasse 9, 1090 Wien, relativ aproape de Vechiul Sediu al Universității din Viena (Doktor-Ignaz-Seipel-Platz 2, 1010 Wien), unde urmărea cursuri de filosofie, istorie și literatură. Tot aici, pe treptele facultății, o întâlnește pentru prima dată pe Ieronim Barițiu (fiu al lui George Barițiu), cu care leagă o relație de apropiere intelectuală. La Viena începe și prietenia sa cu Ioan Slavici, intermediată de medicinistul Ioan Hoșanu, coleg al lor. Slavici, cunoscând foarte bine limbile germană și maghiară, dar neexersat încă în scrisul literar românesc, este îndemnat de Eminescu să scrie în limba maternă, lucru care va marca decisiv parcursul literar al prozatorului ardelean.

În Viena se aflau atunci peste 120 de studenți români, organizați inițial în două societăți separate: „Societatea literară–științifică a românilor din Viena” și „Societatea România”. În dorința de a reuni întreaga comunitate românească sub o singură structură culturală și academică, în anul 1870 ia naștere „România Jună”, asociația comună a studenților români din capitala imperială. Locul frecventat de tinerii români era cafeneaua Troidl de pe Wollzeile (locația exactă ar fi la nr. 5), spațiul de întâlnire unde se discutau idei, se recitau texte, se pregăteau conferințe și se pun bazele unor proiecte culturale de anvergură. În primele luni vieneze, Eminescu și Slavici intră firesc în viața acestui grup, care reunește tineri ardeleni, bănățeni, bucovineni și români din Regat.

Printre fondatori se numără Ioan Slavici, ales primul președinte al societății, Mihai Eminescu, numit bibliotecar, și Ciprian Porumbescu, conducătorul corului „României June”, ansamblu reprezentativ pentru viața culturală românească din Viena. Alături de ei activează și Nicolae Teclu, unul dintre cei mai străluciți tineri români ai epocii, viitor chimist și inventator apreciat al timpului său, implicat activ în viața societății și în inițiativele academice și culturale ale acesteia. Împreună cu alți tineri ardeleni, bănățeni și bucovineni, ei formează nucleul unei prime elite intelectuale românești modernizate în spirit central-european, unită prin limbă, educație și idealuri naționale comune.

Un moment cu totul aparte în viața studenților români din Viena îl constituie vizita făcută lui Alexandru Ioan Cuza, aflat în exil în capitala imperială. La 1 ianuarie 1870, o delegație a tinerilor români – în frunte cu Mihai Eminescu – s-a deplasat la Döbling pentru a-l saluta pe artizanul Unirii de la 1859. Impresionat de gestul lor, Cuza i-a primit cu bunăvoință. Autoritatea morală și prestigiul celui care realizase Mica Unire au exercitat un impact profund asupra tinerilor români, care, în același timp, începeau să contureze ideea unei întâlniri simbolice a românilor din toate provinciile istorice. Din acest context se naște proiectul Serbării de la Putna (1871), inițiat în mediul studențesc vienez, în special de Eminescu și Slavici. Ideea era limpede: o manifestare menită să exprime unitatea culturală a românilor prin evocarea lui Ștefan cel Mare, ca figură tutelară a continuității istorice. Serbarea a reunit români din toate provinciile, devenind primul mare moment de afirmare publică a unei identități culturale comune, într-o epocă în care unirea politică nu era încă posibilă.

Tot la Viena se elaborează și se tipărește Almanahul „României June”, care reunește primele contribuții literare și programatice ale generației. Capitala imperială rămâne, de asemenea, locul primei apariții editoriale a capodoperei eminesciene: „Luceafărul” este tipărit pentru prima dată în Almanahul „României June” din 1883, confirmând rolul central al Vienei în maturizarea acestei generații și în afirmarea culturii române moderne. În plan personal și literar, Eminescu frecventează intens instituțiile culturale ale orașului – Opera, Burgtheater, muzeele – și trimite la Convorbiri literare poezii și proze care vor marca începutul operei sale: Epigonii, Venere și Madonă, Făt-Frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis. Perioada vieneză nu a fost doar un timp al studiilor universitare, ci și cadrul în care poetul și-a definit orientarea intelectuală și și-a consolidat conștiința identității românești într-un spațiu cosmopolit.

Prin străzile Porzellangasse, Wollzeile și Postgasse, prin întâlnirile din cafenele și cursurile universitare, Viena devine pentru Eminescu și pentru colegii săi un laborator al modernității românești. Aici se articulează pentru prima dată un program al unității culturale, aici se formează elita tânără care va influența decisiv cultura română, iar spiritul Vienei rămâne, în mod simbolic, legat de începuturile unei generații care a dat literaturii române pe cel mai important poet al ei.

PASUL 08

Icoana Maicii Domnului „Îndrumătoarea” din Catedrala „Sfântul Ştefan”

Catedrala romano-catolică „Sfântul Ştefan” – cel mai vizitat obiectiv din Viena – este una dintre cele mai vechi şi mai emblematice biserici ale oraşului. Construcţia ei a început în secolul al XII-lea (1137–1160), iar de-a lungul veacurilor a devenit spaţiul în care împăraţii Habsburgi au fost încoronaţi, unde s-au celebrat nunţi imperiale şi unde au fost oficiate funeraliile marilor suverani. Practic, aici s-au trăit momentele esenţiale ale istoriei dinastiei de Habsburg.

Impresia puternică pe care această catedrală o lăsa asupra vizitatorilor săi se regăseşte şi în relatările românilor călători din secolul al XIX-lea, precum Codru Drăguşanu, Dinicu Golescu, care au consemnat cu admiraţie monumentalitatea şi rafinamentul ei arhitectural.

În interiorul catedralei se păstrează şi o icoană de tradiţie românească: Maica Domnului „Crăiasa Ardealului”, pictată în secolul al XVII-lea de iconograful transilvănean Ştefan Pop. Icoana, cunoscută şi ca „Îndrumătoarea”, a ajuns la Viena în 1697, la cererea împăratului Leopold I, după minunea lăcrimării din 14 noiembrie 1696, petrecută la Pócs (în nordul Ungariei).

Stilistic, icoana este înrudită cu cea de la Nicula, ambele aparţinând tradiţiei iconografice ardeleneşti cultivate la Mănăstirea Moisei. Din acest motiv, icoana de la Nicula – pictată de preotul Luca din Iclod – şi icoana din Catedrala „Sfântul Ştefan” sunt considerate „icoane-surori”.

[1] Sursă: opusdei.org

PASUL 09

Hofburg-ul — Cancelaria Aulică și petițiile românilor

Hofburg-ul, astăzi complex de muzee, reprezintă centrul simbolic al puterii europene centrale și de est timp de secole. Reședință a dinastiei de Habsburg, sediu al administrației imperiale și locul unde se luau decizii ce influențau destinele popoarelor supuse, Hofburg-ul a fost, pentru români, mai mult decât un palat: a fost locul speranței, al petițiilor, al negocierilor și, cel mai adesea, al dezamăgirilor.

Pentru turistul de astăzi, plimbarea prin curțile sale – Michaelerplatz, Schweizerhof sau Heldenplatz – poate părea o incursiune într-o lume a fastului imperial. Însă, dincolo de această aparență, zidurile Hofburg-ului păstrează memoria unor lupte tăcute, purtate nu cu arme, ci cu memorii, argumente juridice și revendicări morale. Aici s-au intersectat interesele marilor puteri cu aspirațiile națiunilor fără drepturi politice depline, între care românii din Transilvania ocupă un loc proeminent.

Hofburg-ul – centrul decizional al unui imperiu multietnic și multiconfesional

În secolele XVII–XIX, Imperiul Habsburgic era o construcție politică complexă, în care conviețuiau numeroase etnii și confesiuni. Deși în teorie împăratul era garantul echilibrului între acestea, în practică sistemul privilegia anumite grupuri – în Transilvania, cele trei „națiuni” recunoscute (maghiarii, sașii și secuii) și cele patru religii „recepte”.

Românii, majoritari numeric, dar lipsiți de statut politic, erau considerați o „națiune tolerată”. Credința lor strămoșească, Ortodoxia, nu beneficia de recunoaștere oficială, iar accesul la drepturi depindea adesea de convertirea la una dintre confesiunile acceptate. Astfel, încă din această perioadă, Hofburg-ul devine locul unde elitele românești încearcă să transforme o situație de marginalizare într-una de recunoaștere juridică.

Năzuința egalității: „unirea cu Roma” și începuturile revendicărilor

Un prim moment decisiv îl constituie proiectul unirii cu Biserica Romei, promovat la sfârșitul secolului al XVII-lea. Dincolo de dimensiunea sa teologică, această unire avea o miză politică clară: obținerea de drepturi egale cu celelalte confesiuni recunoscute. Viena, și implicit Hofburg-ul, devenea astfel arbitru și garant al acestor aspirații.

Episcopi precum Inocențiu Micu-Klein au înțeles că lupta pentru drepturi nu se poate purta doar în Transilvania, ci trebuie dusă direct la centrul puterii imperiale. Memorii, petiții și intervenții repetate la Viena au pus bazele unei tradiții politice românești: apelul la drept, la istorie și la principiul egalității în fața autorității imperiale.

Secolul petițiilor: Supplex Libellus și conștiința națională

Apogeul acestei strategii se regăsește în celebrul Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (1791–1792), redactat de reprezentanții Școlii Ardelene. Documentul, adresat împăratului la Viena, solicita recunoașterea românilor ca națiune politică egală cu celelalte.

Prin argumente istorice, demografice și juridice, autorii – Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai și alții – afirmau clar continuitatea și drepturile românilor. Deși cererile nu au fost acceptate, Supplex-ul a marcat un moment decisiv: transformarea unei comunități tolerate într-o națiune conștientă de sine și de drepturile sale.

Hofburg-ul devine astfel scena unui paradox: locul unde se formulează cele mai articulate revendicări românești, dar și locul unde acestea sunt adesea respinse sau amânate.

De la revoluție la Memorandum: intensificarea luptei politice

Secolul al XIX-lea aduce o radicalizare a acestor revendicări. Revoluția de la 1848, condusă în Transilvania de Avram Iancu, arată că problema românească nu mai poate fi ignorată. Totuși, după instaurarea dualismului austro-ungar (1867), situația românilor se deteriorează, prin politicile de maghiarizare.

În acest context apare Memorandumul din 1892, adresat împăratului Franz Joseph și dus la Viena de o delegație numeroasă de români. Documentul reprezenta un protest ferm împotriva discriminărilor și cerea drepturi egale pentru români.

Pentru participanți, drumul la Viena era nu doar un act politic, ci unul simbolic: o reafirmare a credinței că justiția imperială poate corecta nedreptățile locale. Deși Memorandumul a fost respins, iar liderii săi judecați, impactul său a fost major, atât în plan intern, cât și internațional.

Concluzie

Pentru vizitatorul contemporan, Hofburg-ul poate părea doar un monument al gloriei habsburgice. Însă, pentru români, el este și un loc al memoriei: spațiul unde s-au formulat primele revendicări politice moderne, unde s-a articulat conștiința națională și unde s-a purtat, timp de peste două secole, o luptă pentru recunoaștere și demnitate.

Privind aceste ziduri, putem înțelege mai bine că istoria nu se scrie doar pe câmpul de luptă, ci și în sălile de audiență, în cancelarii și în documente. Iar Hofburg-ul rămâne un martor tăcut al acestei istorii – o istorie în care românii au învățat să își ceară drepturile și, în cele din urmă, să și le dobândească.

PASUL 10

Capela ortodoxă românească din Löwelstraße — un secol de spiritualitate românească la Viena

Aflată în plină funcțiune și astăzi, Capela ortodoxă românească din Löwelstraße este, dincolo de rolul ei liturgic, un reper de identitate pentru comunitatea românească din Viena. De peste un veac, aici s-au rugat ierarhi, oameni de stat, scriitori și diplomați români, iar pereții ei au înregistrat, discret, o parte însemnată din istoria prezenței românești în fosta capitală imperială.

Începuturile: 1906–1907

În 1906, comunitatea românească din Viena închiriază un apartament în Palatul Dietrichstein, la adresa Löwelstraße 8 (1010 Wien), pentru a-l transforma în capelă ortodoxă. Sfințirea are loc la 7 ianuarie 1907, cu binecuvântarea Mitropolitului Vladimir de Repta al Bucovinei, slujba fiind oficiată de Arhimandritul prof. univ. dr. Constantin Popovici, deputat în Parlamentul de la Viena. Din acel moment, capela devine, instituțional și simbolic, primul spațiu românesc de rugăciune din inima imperiului.

Înfrumusețarea din 1967

O etapă importantă pentru aspectul actual al capelei este anul 1967, când spațiul primește un iconostas nou și o pictură murală, ambele realizate de artistul Eugen Profeta. Lucrările sunt sfințite la 26 iunie 1967 de Mitropolitul Firmilian al Olteniei.

Ierarhii care au slujit aici

De-a lungul timpului, în această capelă au slujit patriarhii Miron Cristea, Justinian Marina, Justin Moisescu și Teoctist Arăpașu, precum și un șir lung de mitropoliți ai Bisericii Ortodoxe Române: Nicolae Bălan, Nicolae Mladin, Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală, Nicolae Corneanu, Daniel Ciobotea, Serafim Joantă, Laurențiu Streza, Teofan Savu, Nifon Mihăiță, Pimen Zainea, Andrei Andreicuț, Calinic Argatu și mulți alții.

În spiritul ecumenic al Vienei, capela a primit și ierarhi ai Bisericilor surori — cardinalii Franz König și Christoph Schönborn, Mitropolitul greco-catolic Lucian Mureșan și Arhiepiscopul George Guțiu —, devenind, peste decenii, un loc de întâlnire creștină.

Casa Regală, diplomați, scriitori, președinți

Printre cei care s-au închinat aici se numără membri ai Casei Regale a României — regele Carol, regina Maria și principesa Ileana —, alături de diplomați acreditați la Viena precum Ioan Mihalache și Caius Brediceanu. Capela a fost vizitată, de-a lungul deceniilor, de scriitori și oameni de cultură: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ioana Postelnicu, Ioan Alexandru, Nicolae Dabija, Tudor Gheorghe. Au trecut pe aici și șefi de stat sau de guvern: președinții Emil Constantinescu (1998) și Ion Iliescu (2002), prim-ministrul Adrian Năstase (2002), însoțiți de delegații de miniștri și parlamentari.

(Sursa fotografiei: rumkirche.at)

PASUL 11

Universitatea Viena

Universitatea Viena (în germană Universität Wien, în latină Universitas Vindobonensis sau Alma Mater Rudolphina) reprezintă una dintre cele mai prestigioase instituții academice ale Europei Centrale. Fondată în anul 1365 de ducele Rudolf al IV-lea de Habsburg, universitatea este cea mai veche instituție de învățământ superior din spațiul germanofon și a doua ca vechime din fostul Sfânt Imperiu Roman, după Universitatea Carolină din Praga.

Primele cursuri s-au desfășurat în zona actualei Postgasse, în centrul Vienei medievale (vezi pasul 7 — fostul sediu universitar ↑). Dezvoltarea spectaculoasă a capitalei imperiale în secolul al XIX-lea și amenajarea Ringstrasse au determinat construirea unui nou sediu universitar, inaugurat solemn în anul 1884. Clădirea monumentală, realizată după planurile arhitectului Heinrich von Ferstel, este una dintre capodoperele istorismului vienez și exprimă idealul universității moderne europene.

Aula academică și arcadele interioare ale universității poartă astăzi inscripționate numele a numeroși laureați ai Premiului Nobel formați aici. Printre ei se numără Erwin Schrödinger, părintele mecanicii cuantice ondulatorii și laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1933, Karl Landsteiner, descoperitorul grupelor sanguine și laureat Nobel pentru Medicină în 1930, și Friedrich Hayek, economist și filosof politic, laureat Nobel pentru Economie în 1974. Această tradiție științifică explică prestigiul de care s-a bucurat Viena academică în ochii intelectualilor români ai vremii.

În primele decenii ale secolului XX, Universitatea Viena a continuat să atragă numeroși intelectuali români. Lucian Blaga a studiat aici filosofia și biologia între anii 1916–1920 și a locuit în cartierul Pötzleinsdorf, la adresa Buchleitengasse 42. Tânărul Blaga a fost martor direct la prăbușirea monarhiei habsburgice și la proclamarea, în noiembrie 1918, a Republicii German-Austriece sub conducerea social-democratului Karl Renner — o experiență care, alături de contactul cu filosofia germană modernă, a influențat profund formarea sa intelectuală.

Tot aici a studiat și Nichifor Crainic, care a urmat între anii 1920–1922 cursuri de specializare în teologie și filosofie. În anul 1940, pe când era ministru al Propagandei Naționale în regimul Antonescu, Facultatea de Teologie Evanghelică din Viena i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Distincția a fost acordată la sugestia Legației germane de la București, în contextul alianței politice dintre România și Germania nazistă, iar Universitatea Viena o consideră astăzi „problematică”.

Lingvistul Sextil Pușcariu a urmat la rândul său studii la Universitatea Viena între anii 1902–1904, devenind ulterior docent pentru filologia română în cadrul aceleiași instituții. De mediul intelectual vienez s-a legat și Aurel C. Popovici, una dintre figurile importante ale federalismului central-european de la începutul secolului XX.

Privind astăzi clădirea monumentală a Universității din Viena, cu vasta sa aulă academică și arcadele dedicate marilor savanți ai Europei, putem înțelege mai bine de ce Viena a devenit pentru generații întregi de intelectuali români un important reper cultural și academic.

PASUL 12

Votivkirche

Biserica Votivă din Viena nu este doar un monument neogotic spectaculos, ci și un loc în care se întâlnesc memoria imperială, istoria militară a orașului și, discret, istoria românilor din Monarhia habsburgică.

Originea ei este legată de atentatul din 18 februarie 1853 asupra împăratului Franz Joseph, săvârșit de naționalistul ungar János Libényi. Supraviețuirea împăratului a fost interpretată ca un semn providențial, iar fratele său, arhiducele Ferdinand Maximilian, viitorul împărat al Mexicului, a lansat apelul pentru ridicarea unei biserici votive, ca mulțumire adusă lui Dumnezeu și ca monument al fidelității față de Casa de Habsburg.

Proiectul a fost câștigat de Heinrich von Ferstel, un arhitect de numai 26 de ani, care a conceput biserica în stil neogotic, inspirat de marile catedrale franceze. Totuși, Votivkirche nu este o copie medievală, ci o creație modernă a secolului al XIX-lea: o biserică ridicată unitar, într-o singură viziune arhitecturală, nu în etape succesive, ca marile catedrale ale Evului Mediu.

Foarte important pentru turist este amplasamentul: biserica se afla inițial în afara vechii cetăți a Vienei, pe fostul glacis, adică zona deschisă din fața zidurilor orașului. În apropiere se afla Alser Kaserne, fost cazarmă Alser, una dintre marile construcții militare ale Vienei. De aceea, prin hotărârea împăratului Franz Joseph, Votivkirche a devenit între 1862 și 1918 biserica de garnizoană catolică a Vienei. Nu era, așadar, doar o biserică de oraș, ci și un spațiu dedicat soldaților din toate regiunile imperiului.

Pentru români, biserica devine interesantă prin simbolistica imperială din interior. În decorul ei apar blazoanele teritoriilor Coroanei, iar între acestea pot fi văzute și stemele Bucovinei și Transilvaniei. Ele nu sunt simple ornamente, ci semne ale unei lumi imperiale multinaționale, în care românii din Transilvania și Bucovina erau prezenți nu ca stat propriu, ci ca populație istorică integrată în structurile habsburgice. Aici putem explica foarte bine diferența dintre „prezență românească” și „putere politică românească”: românii sunt reprezentați prin teritorii, dar nu printr-un stat al lor.

Un alt element esențial din biserică este monumentul funerar al contelui Niklas von Salm, comandantul apărării Vienei în timpul primului asediu otoman din 1529. Monumentul fusese inițial în Dorotheerkirche, iar după desființarea acesteia a ajuns, în cele din urmă, în Votivkirche. Prezența lui transformă biserica într-un mic „panteon” al memoriei militare austriece. În contextul primului asediu otoman al Vienei trebuie amintit că e posibil să fi fost și o prezență românească. În 1529, Moldova era condusă de Petru Rareș, aflat în relații complicate cu Regatul Ungariei, cu Habsburgii și cu Imperiul Otoman. În același an, oastea lui Petru Rareș a învins forțele habsburgice în bătălia de la Feldioara, sprijinind astfel poziția lui Ioan Zápolya, rivalul lui Ferdinand de Habsburg pentru coroana Ungariei. Nu putem afirma categoric că trupele lui Petru Rareș au fost la zidurile. Dar putem spune astfel, corect istoric: în contextul campaniei otomane din 1529, Moldova lui Petru Rareș făcea parte din același joc geopolitic care a dus la primul asediu al Vienei; este posibil ca trupe moldovenești sau contingente aflate sub influența lui Rareș să fi fost implicate în operațiuni conexe, dar această afirmație trebuie prezentată ca ipoteză, nu ca certitudine.

Prin urmare, Votivkirche este o biserică ridicată ca act de mulțumire adus lui Dumnezeu pentru salvarea împăratului, dar în același timp dedicată simbolic armatei imperiale, în cadrul căreia erau integrate și provincii precum Transilvania și Bucovina; prin monumentul funerar al lui Niklas von Salm, edificiul păstrează și memoria luptei antiotomane, în contextul căreia au fost implicate, direct sau indirect, și Țările Române.

PASUL 13

Senatul Militar Român (1918)

Toamna anului 1918 a transformat Viena într-un spațiu al dezagregării imperiale, dar și al afirmării naționale pentru popoarele din monarhia habsburgică. În capitala imperiului se aflau aproximativ 40.000 de soldați și ofițeri români, majoritatea concentrați în cazărmile militare din Wiener Neustadt. În acest context tensionat s-a constituit Senatul Militar Român Central al Ofițerilor și Soldaților din Viena, coordonat de Iuliu Maniu, care avea să joace un rol decisiv în organizarea militarilor români în ultimele săptămâni ale existenței Imperiului Austro-Ungar.

În noiembrie 1918, Iuliu Maniu a fost primit la Ministerul de Război al monarhiei austro-ungare (Kriegsministerium), aflat pe actuala Stubenring, solicitând instalarea Regimentului 64 Orăștie în cazarma Franz Ferdinand și recunoașterea oficială a Senatului Militar Român. Cererile au fost acceptate, iar reprezentanții românilor și-au stabilit birourile chiar în clădirea ministerului militar imperial.

În paralel, unul dintre locurile de întâlnire ale liderilor români devenise Café Westminster, situată în apropierea palatului Schönbrunn, în zona Hietzing. În atmosfera elegantă a cafenelelor vieneze de început de secol XX aveau loc numeroase discuții politice și consfătuiri privind viitorul românilor din fostul imperiu. Aceste saloane și cafenele reprezentau adevărate centre informale ale vieții intelectuale și diplomatice vieneze.

Regimentul 64 Orăștie, format în mare parte din soldați români transilvăneni, a devenit una dintre cele mai disciplinate unități militare din Viena acelor zile tulburi. Păstrându-și structura militară intactă, trupele române au contribuit la menținerea ordinii publice în capitala imperială și au intervenit inclusiv pentru dispersarea unor manifestații bolșevice, la solicitarea expresă a Ministerului de Război.

În paralel, preoții militari români desfășurau ceremonii cu puternică încărcătură simbolică. În cadrul slujbelor religioase oficiate în cazărmi, soldații erau dezlegați de jurământul de credință față de împăratul habsburgic și depuneau un nou jurământ de fidelitate față de națiunea română și față de regele României. Aceste ceremonii marcau, în mod public și solemn, ruptura definitivă de loialitatea dinastică austro-ungară.

Un moment deosebit de important a fost sfințirea steagului românesc al Senatului Militar, eveniment care a avut loc în prezența soldaților și ofițerilor români cantonați la Viena. Fotografiile realizate atunci surprind una dintre cele mai emoționante imagini ale sfârșitului de imperiu: militari români adunați sub tricolor, în inima capitalei habsburgice, cu doar câteva săptămâni înaintea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

Astăzi, puțini turiști care trec prin zona fostului Minister de Război de pe Ringstraße cunosc faptul că aici s-a desfășurat unul dintre ultimele acte ale emancipării politice și militare a românilor din imperiu. Viena nu a fost doar capitala unei monarhii aflate în destrămare, ci și locul unde soldații români și-au afirmat public apartenența la idealul unității naționale.

PASUL 14

Belvedere — Eugen de Savoia și Dictatul din 1940

Schloss Belvedere (Castelul Belvedere) reprezintă unul dintre cele mai importante ansambluri baroce ale Vienei și unul dintre simbolurile epocii habsburgice. Construit la începutul secolului al XVIII-lea ca reședință de vară pentru prințul Eugen de Savoia, complexul format din Belvederele Superior și Inferior impresionează prin eleganța arhitecturii, grădinile terasate și perspectiva monumentală asupra capitalei imperiale.

Pentru istoria românilor, numele lui Eugen de Savoia este legat de cucerirea Timișoarei în anul 1716 și de înlăturarea dominației otomane din Banat. În vara acelui an, armata habsburgică a început asediul cetății Timișoara, unul dintre cele mai importante bastioane otomane din regiune. După mai multe săptămâni de lupte, orașul a capitulat la 12 octombrie 1716, marcând sfârșitul stăpânirii otomane asupra Banatului după aproape 164 de ani. Victoria lui Eugen de Savoia a deschis drumul reorganizării administrative și modernizării regiunii în spirit central-european, influențând decisiv evoluția Timișoarei în secolele următoare.

Două secole mai târziu, Castelul Belvedere avea să fie din nou legat de unul dintre cele mai dramatice momente ale istoriei României moderne. La 30 august 1940, în saloanele palatului a fost semnat așa-numitul Dictat de la Viena, prin care Germania nazistă și Italia fascistă au impus României cedarea nord-vestului Transilvaniei către Ungaria horthystă. Evenimentul a provocat o profundă traumă colectivă în societatea românească și a generat tensiuni etnice, politice și diplomatice în întreaga regiune central-europeană.

Pentru români, Belvedere rămâne astfel un loc al contrastelor istorice: pe de o parte simbol al victoriei habsburgice împotriva Imperiului Otoman și al integrării Banatului în spațiul central-european, iar pe de altă parte locul unde s-a consfințit una dintre cele mai dureroase pierderi teritoriale din istoria României contemporane.

Astăzi, Castelul Belvedere adăpostește una dintre cele mai importante colecții de artă ale Austriei, fiind celebru mai ales pentru lucrările lui Gustav Klimt, inclusiv renumitul tablou Sărutul (Der Kuss). Dincolo de frumusețea artistică și arhitecturală, Belvedere păstrează însă și memoria unor evenimente care au influențat profund istoria Europei Centrale și a românilor.

PASUL 15

Viena întunecată: legionari români la Hotel Imperial

Există și o Vienă românească întunecată, legată de exilul legionar din ultimele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial. După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei naziste, liderul legionar Horia Sima a ajuns la Viena, unde, cu sprijin german, a încercat să organizeze un guvern român în exil. Acest așa-numit „Guvern Național Român de la Viena” s-a constituit la 10 decembrie 1944 și a avut un rol în principal propagandistic, fiind dependent de Germania nazistă și lipsit de control asupra teritoriului românesc.

Centrul acestei activități a fost Hotel Imperial, de pe Kärntner Ring 16, unul dintre cele mai elegante hoteluri ale Vienei. În camerele și saloanele acestui hotel s-au aflat Horia Sima, membri ai conducerii legionare, reprezentanți germani și diferite personaje politice românești refugiate în capitala Reichului. În apropiere, la Grand Hotel Wien, pe Kärntner Ring 9, erau cazate și alte personalități românești, inclusiv nelegionare, pe care diferite grupări încercau să le atragă într-o formulă politică alternativă.

Această prezență românească nu trebuie confundată cu tradiția culturală și academică românească a Vienei. Ea aparține istoriei extremismului politic românesc, marcat de fascism, antisemitism, violență și colaborare cu Germania nazistă. Mișcarea Legionară, cunoscută și ca Garda de Fier, a fost o mișcare fascistă, ultranaționalistă și antisemită, iar episodul vienez din 1944–1945 reprezintă ultimul ei efort de a supraviețui politic sub protecția Reichului aflat în prăbușire.

În afara Vienei, la Döllersheim, a fost organizată instruirea unei așa-numite „Armate Naționale Române”, alcătuită din legionari, refugiați și prizonieri români recrutați prin propagandă și presiune. Pe măsură ce Armata Roșie se apropia de Austria, guvernul Sima a fost evacuat în februarie 1945 spre Altaussee, în Stiria, unde s-a destrămat odată cu sfârșitul războiului.

Astăzi, Hotel Imperial rămâne o clădire de mare prestigiu a Ringstrassei vieneze, dar pentru istoria românilor el păstrează și memoria unui episod incomod: tentativa ultimă a legionarismului românesc de a se reinventa în exil, sub tutela Germaniei naziste. Este un loc care amintește că memoria românească a Vienei nu cuprinde doar cultură, academie și spiritualitate, ci și pagini de radicalizare, rătăcire politică și compromis moral.